Acum un an de zile, la început de martie, pe o vreme suspect de frumoasă, bunica mea, Maie, a făcut un atac cerebral. Nu a părut să fie dezastruos, da, a paralizat pe o parte, însă vorbea în continuare încet, dar coerent, le-a explicat doctorilor că se uita la Exatlon când s-a petrecut și că ea are 3 fete.

A ajuns la spital foarte rapid, în stare bună, a fost diagnosticată cu un AVC hemoragic și dusă la terapie intensivă. 5 zile mai târziu aveam bilet de avion spre Thailanda.

E inutil să spun că ne-a căzut cerul în cap mie, mamei și surorii mele. De fapt, nu ne-a căzut nimic în cap, treceam printr-o mizerie, era greu, aia e, vedeam noi cum o scoteam la capăt, toate 4. Am fost și am văzut-o în fiecare zi. Am vorbit în prima, mi-a spus că nu există nicio posibilitate de a nu pleca, să mă duc liniștită în vacanță, că ea e bine, o doare capul, dar măcar în spital se odihnește. Maria i-a spus pe cine au eliminat de la Exatlon. A murit un om în salon cu ea, ne-a povestit despre el. Era tânăr.

Mama a fost la ea zilnic, încercând să vorbească cu un doctor, să afle orice informație, nu i s-a spus niciodată nimic. A doua zi nu a mai vorbit. Am început să merg noaptea, după ora 23, mă imprietenisem cu asistentele și mă lăsau să intru la ea pe întuneric, să o țin de picior. Mormăia „da”-uri și „nu”-uri la întrebări, însă nu deschidea ochii. Mi-au zis că doarme. În a doua zi a mai murit un om în salon cu ea. O doamnă în vârstă. Familia ei aștepta ca și noi, pe holuri, fără vreun răspuns.

În a treia zi am aflat că are o infecție. Ne-au întrebat dacă știm de unde a luat-o. Nu știam, adevărul este că era bine-sănătoasă înainte de toată povestea asta. Noaptea, la fel. Ora 23, întuneric. Am vorbit cu ea, însă doar eu. 

În a patra zi nu a mai mormăit, ni s-a spus că e obosită, însă starea ei este stabilă, nu se întrevăd agravări la orizont, perioada critică a trecut. Noi am gândit că organismul ei așa luptă, că prioritizează lucrurile și nu ieșim noi pe primul loc. A mai murit un om cu ea în salon, încă o doamnă.

În a cincea zi am plecat. Am zburat 18 ore până în Thailanda. Când stăteam la coadă la vize, mama mi-a spus că au chemat-o la spital. Pe drum spre hotel am aflat că a mai făcut încă un atac și a intrat în comă. Pentru mine, atunci a murit. 

De la aeroport până la hotel aveam 300 de kilometri, făcuți cu o mașină, cu un fel de roabă cu motor și o barcă. Nu știu cum am ajuns până acolo. Am plâns la dus și atât. 5 minute, nu aveam mai mult timp. Două dintre prietenele mele dragi își pierduseră bunicile și le văzusem pe ele supraviețuind. Eu de ce nu aș fi putut? Am vorbit cu sora mea și am început să planificăm înmormântarea de atunci, era 1 dimineața la mine, 6 seara la ea. Am făcut rost de bani și am luat primul bilet pentru un zbor înapoi. Apoi am plecat spre casă.

Drumul înapoi a avut 25 de ore. Nu știu nimic din ele, n-am scos un cuvânt, n-am plâns. Am văzut „A star is born”. M-am urât că am plecat de lângă ele. Atât.

Am plecat în Thailanda vineri, luni m-am întors la birou. Cineva m-a întrebat cum a fost vacanța. Am fost să o văd și le-am dus la ea pe toate fostele colege de școală, liceu, scară de bloc și verișoare care erau prea speriate să intre. Mama era praf. Soră-mea era un înger. Am vorbit cu Maie, i-am zis că e în regulă, că o masă stă și în 3 picioare, ne descurcăm. I-a curs o lacrimă. Pentru mine înseamnă că a plâns, pentru un doctor, probabil un reflex.

Pentru ceilalți, a murit a doua zi dimineață. Ne-am făcut damblaua, i-am dat cu ea toate nimicurile, am îmbrăcat-o cum ne-a tăiat capul, ne-am pus toate babele în cap și am râs de ne-am prăpădit. Am mai plâns la înmormântare. Nu s-a plâns aproape deloc, curios, deși toți pierdusem multe. Din decență?

N-am mai plâns de atunci, până acum. Da, simt o nelămurire zilnică pentru că nu înțeleg ce s-a petrecut însă nu îi simt lipsa, nu simt că nu mai e. Mi-am dat o singură explicație, a trăit atât de bine și de frumos lângă mine, lângă noi, încât să o am aici în continuare. Nu există întrebare pe care o adresez la care să nu știu să răspund așa cum ar fi făcut-o ea sau sfat pe care să nu mi-l acord singură, în cuvintele ei. Deci n-am pierdut-o. Da, simt un gol în palmă, din când în când, pentru că nu o mai țin de mână și simt un gol în stomac duminica, când mi-e poftă de salam de biscuiți și n-are cine să îmi facă. Însă atât,

Poate începând cu ziua aceea am atins iluminarea sau am înnebunit de tot. Nu știu, însă funcționez așa. 

Nu are rost să vă spun când, cât și cum m-a crescut, că în mare parte prin ea m-am făcut om, că uneori am simțit-o mai mamă decât pe mama, că nu mi-a cerut niciodată nici măcar afecțiune sau candoare. Doar rațiune și decență. Nu are rost să vă spun că ea era și este în continuare tot. Nu are rost să vă spun că a fost cea mai bună dintre noi, pentru că nu ați înțelege.

Nu are rost nici măcar să vă spun că, dacă ea trăia astăzi, aș fi umblat de nebună pe străzi, v-aș fi batjocorit și scuipat, aș fi făcut spume la gură și v-aș fi băgat în șuturi în case pe voi, ăștia care vă plimbați în neștire și prostie prin orașe. Dacă voi erați molima și ea ar fi fost în pericol, v-aș fi călcat în picioare la colț de stradă. Pentru că nu contați.

Însă nu mai am ce să pierd. Puteți să vă plimbați în voie gândindu-vă că rupeți al patrulea picior de la masa altora, că sfarsiti copilării, familii, vieți, că băgați oameni în spitale și abia atunci ai lor vor începe să se teamă, și nu că n-ar avea încredere în medici, ci pentru că sunt speriați de sistemul medical. Eu nu am ce să vă spun, cu ce să vă cert, ce să vă rog. Doar nu aș putea să vă implor la rațiune și decență ca și când puteți înțelege ceva. N-am ce face mai mult decât să îmi respect partea mea de responsabilitate.

Dar sunt alții care nu o să vă implore. Sunt ochi care, la final, dacă ajungeți până acolo, o să vă privească cu ură, cu dezgust, o să vă ardă-n ceafă. Degeaba o să aveți voi masă cu 4 picioare dacă nu o să stea nimeni la ea.