Cândva am avut un prieten care avea Nopinii.

Nu ştiţi ce este nopinia, însă ce fel de zână aş fi eu dacă nu v-aş explica?

De fiecare dată când îl întrebam ceva în legătură cu orice subiect, exceptând Sfânta Treime (ce vrea să mănânce, mersul la sală şi Counter Strike), nu răspundea nimic, în cel mai bun caz. În cazul cel mai rău caz, îmi spunea “Facem cum vrei tu”, iar în cazul catastrofal răspundea în limbi străine.

Să-mi fi spus “Facem orice, orice nu vrei tu” și scriam istorie împreună. Pe atunci eram un cuceritor absolut, principala mea strategie de luptă era Falanga Zânatică. Însă băiatul ăsta era ţara care mereu alegea să se predea de bună-voie şi nesilită de nimeni (cât de interesant, căsătoria şi predarea de bună-voie în mâinile duşmanului au aceleaşi condiţii principale). Poate de fapt eram căsătoriți.

Însă ştia 3 limbi şi doar pe alea le folosea. O fi având chineza 129 de dialecte, dar să-mi mai arătați mie vreo femeie care vobește fluent salateză, mâncareză şi counter strikeză.

Pentru ca sistemul nopiniei să funcționeze, nopinia trebuie să fie valabil exprimată. Nopiniantul trebuie să considere că ilustrează un punct de vedere pertinent şi că este cel puţin luat în considerare.

Astfel, se ajungea la conversaţii extrem de interesante între mine şi dragul meu bărbat precum:

– Vrei să vedem un film, nu-i aşa? Piraţii din Caraibe sau Casablanca?

– 238 grame de proteină verde în 500 ml apă, plus o banană.

– Ei bine, eu aveam altceva în minte… dar probabil ar fi mai bine să facem cum zici tu. Vrei să schimbăm postul de radio?

– Lag la adversar, pls nu ban.

– Ţi-am spus eu că au muzică proastă la ora asta.

– GG. 

Nopiniile erau funcţionale temporar, dar rămâneam mereu nesatisfăcută. Ar fi ajutat mai mult dacă ar fi reuşit să cuprindă o arie mai largă de subiecte, fie şi ele străine de lucrurile despre care vorbeam eu. Poate mi-ar fi plăcut să aflu ceva despre box, eventual despre şosete… Dar băiatul mai era şi conservator iar 3 era şi cifră sfântă.

Am realizat atunci că trebuie să sfârşim ceea ce se petrece între noi. Carevasăzică băteam în retragere( eram un fel de mică Rusie pe atunci – între timp mă făcură ăştia Hiroshima, că mi se mai nasc idei radiate şi acum…)

I-am spus cu toată căldura pe care aş fi putut vreodată să o ofer că lucrurile nu mai merg și că ar trebui să mergem pe drumuri separate. Mi-am stors astfel sufletul în faţa lui, pentru că, cu bune şi cu rele, îl iubeam totuşi cu toată capacitatea mea de atunci. După ce mi-am sfârşit mărturisirea, am fost bucuroasă să aud:

“12 şedinţe lunar + 2 gratuite, monitor de 23 inchi şi un morcov”.

Am înţeles atunci că suferă şi el şi că îmi doreşte tot binele din lume, că speră să ne revedem peste ani şi să fim fericiţi, iar apoi ne-am întors spatele. El a întors mai mult şoldurile, că lucrase trapezii cu o seară înainte şi avea febră musculară, aşa că s-a îndepărtat poetic deplasându-se în lateral.

Câteva săptămâni mai târziu am auzit că mă vorbea de rău prin cercurile de apropiaţi. Cică ar fi zis că eu sunt:

“Zi de piept, ridicări de 25 kg, change battle arena, varză de bruxelles”.

Vă vine să credeţi, după atâta timp?! Credeam că mă cunoaşte mai bine de atât.

Lasă, mă băiatule, că nici tu nu știai decât piure de avocado, seminţe de chia, o flotare jumate şi ţi s-a stins monitorul.

A fi sau a nu fi ficțiune?