Acum ceva timp, am ieșit cu un bărbat  care mergea numai în baruri sportive. Dar numai în baruri sportive.

Baruri sportive clasice, rock, tematice, underground, pline de fum, împuțite, împuțite și pline de fum, cu tentă arăbească, cu bufet suedez, cu mâncare adusă de acasă, cu popcorn second hand aka boabele neexplodate de primă dată care sunt testate din nou, cu restaurant a la carte, cu comentatori sportivi străini, în care se cânta, în care nu se cânta, în care se încep bătăi la întâmplare, deși faptul că vor începe este mai mult decât știut de la început.

Acest drag bărbat al meu era un fel de consultant în baruri sportive. De fiecare dată când prietenii lui îi cereau indicații cu privire la un loc în care să poată să își ducă prietenele, prietenul meu le recomanda unul dintre barurile sportive mai fancy (eventual alea unde orice ai mânca, vine la pachet cu tacâmuri). Dacă ieșeam cu prietenele mele, alegea un bar sportiv cu tematică girly, pereți roșii, eventual tapet cu flori.

Mergeam în baruri sportive mereu. Mereu, nu doar atunci când erau meciuri, ci de fiecare dată când plănuiam să mergem undeva. Nu știu dacă ați observat, însă pe televiziunile sportive nu se pune niciodată problema lipsei subiectelor de vizionare, mereu sunt reluări, comentarii, buletine de știri despre transferuri, accidentări, iubite, rupturi de menisc whatever.

Aveam mereu o masă rezervată. Deși toate mesele aveau vedere directă către un televizor, al meu prieten susținea că unghiul din care te uiți la televizor influențează foarte mult modul în care privești meciul. Astfel, când un coleg/partener de bar sportiv striga off side, al meu striga înapoi “Poate din unghiul tău”. După ce ne așezam, nu uita niciodată să facă o remarcă pseudocultă sau parainteresantă despre locul în care ne aflam precum : “Ce decor interior frumos”, “Calitate bună a meselor de biliard” sau “Uite, ăștia schimbă des scrumierele”. Eu eram o meduză, însă dădeam din cap în mod aprobator și convingător.

Eu îmi luam întotdeauna ciocolată caldă, eventual două pentru că în 90 de minute mă plictiseam groaznic, nu de meciuri, ci de context. Iar el comanda mereu o bere. Mereu aceeași bere. După fiecare primă gură, același veșnic : “Mamă ce bună e asta”, de parcă berea aia era fie femeie mișto, fie vin de colecție. Apoi râgâia romantic și se uita la mine, începea să râdă și îmi spunea că mă iubește. Îmi dădea un sărut hameios și se întorcea la meci.

Pe parcursul meciului, nimic nu îl putea distrage. Nimic. Nimic în lume și pentru numele lui Dumnezeu.

Odată i-am spus “Dragule, cred că mi-am prins urechea în unghiul format de castravete cu gaura de vierme, crezi că o să ajung în Tenerife?”. A răspuns “Sigur, iubito, poate la pauză”.

Am intrat în gaura de vierme și am ajuns și la pauză, dar în Tenerife ne aștepta o despărțire la final de partidă. Adevărul e că el ținea cu Manchester, dar eu eram îndrăgostită de Steven Gerrard, pariam mereu pe adversari, eram sortiți eșecului… Pe deasupra, mai ținea și cu Steaua, iar eu sunt o țărancă. Așa că știam că singura diferență dintre Steaua și o roabă cu balegă e că balega face minuni pe iarbă…

A fi sau a nu fi ficțiune?